Când ai prea mulţi bani ca să-ţi cumperi puţină fericire

Trecut şi ziua mea. Deja a doua aici. După un an, trei luni, o săptămână şi trei zile...ajuns la concluzia că nu merită. 

Desigur, e bine să-ţi poţi permite a cumpăra ce-ţi doreşti. Spre deosebire de job-ul din presă, unde după ce plăteam chiria-întreţinerea-chestii, rămâneam de fiecare dată fără bani de mâncare...e bine. Câştig de şase ori mai mult. Însă nu mi-e bine din toate celelalte puncte de vedere. 

Şi mai e ceva. Dacă n-aş fi plecat, probabil nici eu, nici el, n-am fi realizat că încă ne iubim. Şi da, asta e al doilea avantaj. Sau primul, depinde de pe ce parte a sufletului priveşti. 

Atât. Poate n-am reuşit eu să mă adaptez. De fapt, poate nici nu mi-am dorit asta. Pentru că n-a existat nicio clipă gândul să rămân aici. 

Cert este că abia aştept să plec în concediu. În ciuda tuturor „avertizărilor“ că voi vrea să mă întorc cât mai repede, că mă voi îngrozi cât de trişti sunt oamenii...eu am nevoie să fiu acasă. Acasă al meu. Să-mi văd tatăl. Şi fratele. Şi bărbatul meu bun, lângă care-mi va fi bine cândva, deşi îl părăsesc în gând de cel puţin două ori pe zi. 

E crunt să ai doar bani.

P.S: Zâmbeşte!

Pentru sufletul meu

Mie-mi place toamna. Pândesc, an de an, adierea care anunţă prima ploaie din septembrie. Şi parcă nu mă mai satur de răcoare. Şi dă-mi frunze să fiu fericită câteva minute. Muuulte frunze, în care să scormonesc cu picioarele, uitând că „se strică încălţămintea“. 

Să mai spun că sunt născută toamna? 13, cu noroc, zic. Si a  propos de noroc. Măi, aşa s-au aliniat planetele pentru mine.  Uneori cred că nu sunt un om atât de bun să merit toate, uneori. Acum mi-e bine. De fapt, toamna mi-e întotdeuna bine. Oricâte fleacuri pe care eu le văd ca pe drame personale cu iz de apocalipsă s-ar produce în sufletul meu...toamna e bine.

Aşadar...am început numărătoarea inversă. Începând de mâine, mai am exact 30 de zile până când plec spre casă. Rămâne de văzut dacă rămân o seară în Bucureşti, dat fiind că trebuie să ridic minunăţia de carte. Explicaţie - câteva sute de discuţii pe messenger şi toate postările de pe blogul în care îi scriu lui, cel-mai-bărbat-nepământean, adunate într-o carte, de dor şi drag. Sper să iasă tot planul exact cum visez.

E toamnă. Pentru sufletul meu. Şi plouă torenţial chiar acum. Vai, cât de bine (îmi) e în mine! Mulţumesc.

P.S. Zâmbeşte!

Planetele astea...

Astăzi zâmbesc. Într-un mare, mare fel. 

Mi s-a spus mereu că sunt norocoasă. Enervant de norocoasă, a subliniat un domn cândva. Mie îmi place să mă amuz spunând că se aliniază planetele. 

Plec acasă mai devreme. Şi reuşesc să-mi rezolv problemele. S.au aliniat planetele, clar. Noroc porcesc, a? 

Din ce în ce mai bine...

Viaţă imaginară

Nu mi-e bine. E o constatare. După un an, două luni, trei săptămâni şi o zi aici, nu mai mi-e sufletul la locul său. 

Simt nevoia să iau o pauză de la urletele moşului pentru care lucrez aici, să nu mai aud nici măcar un cuvânt în italiană. Şi mai ales, am nevoie de o pauză de mine.

Am enervant de mult timp să mă gândesc. Şi mi-am organizat, măcar în gânduri, viaţa în următorii 15 ani. Am închiriat, cu ochii închişi, apartamentul cu două camere şi balcon, mi-am amenajat atelierul, am recondiţionat şi umplut deja cele trei valize cu jurnale handmade. În timp ce spălam vasele, am avut grijă să-mi cumpăr şi draperia grea pe care o visam să mă apere de soare în dimineţile de răsfăţ „mai dorm încă cinci minute“. Ieri, pe când schimbam bandaje, mi-am făcut timp să ajung şi la casa de la ţară şi-am adunat câteva bucăţele de lemn pentru un colier rustic şi-am mai construit încă una dintre cele patru camere. Urmează mansarda şi geamul spre cer.

Singurul aspect pe care nu reuşesc să-l asez undeva în viaţa mea imaginară este bărbatul. Citeam undeva că toată treaba cu bărbatul ăla e să-l alegi nu după cât de repede l-ai vrea în tine, ci după cât de mult ţi-ai dori să-l ai în pat dimineaţa, când te trezeşti. Hm! De parcă atunci când mă pocneşte îndrăgosteala, mai gândesc în vreun fel.

Îmi spunea un domn căruia îi aberam despre nehotărârile mele de a rămâne cu bărbatul care-mi stă în viaţă de aproape şapte ani că ar fi bine să fug. Sau, na!, să-l convoc pe signore la o avalanşă de mărturisiri care-l vor face să mă urască pentru ceva timp. Pentru că, spune el, în momentul în care un alt bărbat îmi umple gândurile mai mult de o zi, nu mai am de ce să rămân cu „oficialul“. Cum că el crede că orice femeie care se simte completă cu „al ei“ nu lasă niciun alt bărbat să-i intre în gânduri şi-n suflet. Şi ce rost are, mă întreba, să rămân lângă unul care nu-mi oferă tot ce-mi trebuie. 

Chiar aşa, ce rost o(i) avea?

P.S.: Zâmbeşte!

Pe mine cine mă anunţă c-am crescut?!

De aproximativ un an, observ cum foste colege de generală, liceu ori facultate devin soţii şi mame. Să spunem că deja mă mir când aflu că vreuna dintre ele încă nu a devenit, măcar în actele oficiale, doamnă.  

Măi minunez de schimbarea fizionomiei lor. Dacă trupul nu pare să fi suferit schimbări majore (am observat doar două pierderi masive de greutate şi alte trei transformări brunete-blonde), chipul pare să se fi transformat. Radical. Par oameni maturi, aşa. S-au maturizat peste noapte sau am cotrobăit eu prea puţin pe Facebook?!

Şi ştii...m-a pocnit alt gând cu semn de întrebare. Şi eu m-am schimbat atâââât de mult? Mie tot îmi pare că-s la fel. Tot grasă, tot cu ochii ăia doi, aceleaşi buze... Ceva riduri pe care le las în pace deocamdată şi un pic tern tenul, însă asta pun pe seama celor 40+ ţigări înghesuite zilnic.

Aşadar...e rău că nu-mi conştientizez schimbarea trăsăturilor chipului?!

P.S.: Zâmbeşte!

asl pls

„Pe vremea mea“ exista mIRC și celebrul asl pls. Teoretic măcar, lucrurile au evoluat (?!?), până la nenorocirea de Facebook și alte asemenea. 

Îmi place să joc table. Am un cont pe doizece.ro și, când am timp o picătură de net, îmi pierd punctele în favoarea unor jucători mai experimentați/norocoși. În caseta magică destinată polologhiei între jucători, au apărut de-a lungul anilor „bună/ai chef de vorbă“, urmate în timp de „câți ani ai“, asta după ce întrebau în prealabil dacă sunt f sau b. Deh, greu cu numele meu!

Am înțeles că jocul e doar un mijloc pentru agățat gagici, dar să treci brusc de la un „bună“ la „ești măritată“... Zău așa, am sărit peste „ai iubit“?!? Dacă ai o relație nu are nicio relevanță? Doar o căsnicie ar putea stăvili avalanșa de bărbați dornici de aventuri virtuale?

Ce urmează? Ești in travaliu și aproape ai născut? A, ok, aștept să-mi dai id-ul tău, fumez o țigară până atunci...

Delete all your dreams?

Am o listă. Rectific. Am mai multe liste. Una dintre ele, cu „dorințe pentru o viață“, în care adaug experiențe pe care mi le doresc, locuri de vizitat măcar o dată și, foarte rar, câte-un obiect...cochetării. 

Ieri, în timp ce scriam dorința cu numărul 60, am apăsat ceva/o tastă/combinație nereușită și am șters tooooată lista. Trăiască undo-ul, ce să zic. 

Răsuflând ușurată, n-am putut totuși să nu mă întreb ce nefericiri ale vieții m-ar determina să șterg din suflet și din folder dorințele mele. 

Prin ce drame trec oamenii care-și șterg dorințele din suflet și cât de crunt trebuie să fie să renunți la tine și la visurile tale. 

Cred că cel mai sfâșietor nu e să te doboare alții, ci să îngenunchiezi în fața ta, declarându-te învins de tine. 

P.S.: Zâmbește!